Adulţi

Doza iniţială recomandată este de 4 mg clorhidrat de loperamidă (2 capsule Loperamid Vim Spectrum), urmată de 2 mg clorhidrat de loperamidă (1 capsulă Loperamid Vim Spectrum) după fiecare scaun diareic. Doza maximă zilnică nu trebuie să depăşească 16 mg clorhidrat de loperamidă (8 capsule Loperamid Vim Spectrum).

Adolescenţi cu vârsta peste 12 ani

Doza iniţială recomandată este de 2 mg clorhidrat de loperamidă (1 capsulă Loperamid Vim Spectrum), urmată de 2 mg clorhidrat de loperamidă (1 capsulă Loperamid Vim Spectrum) după fiecare scaun diareic. Doza maximă zilnică nu trebuie să depăşească 6 mg clorhidrat de loperamidă (3 capsule Loperamid Vim Spectrum)/20 kgcorp, dar nu mai mult de 6 capsule.

Pacienţi vârstnici

Nu este necesară ajustarea dozei la vârstnici.

Copii cu vârsta sub 12 ani

La copii cu vârsta sub 12 ani se recomandă forme farmaceutice şi concentraţii adecvate vârstei.

Pacienţi cu insuficienţă renală

Nu este necesară o ajustare a dozelor pentru pacienţii cu funcţie renală afectată.

Pacienţi cu insuficienţă hepatică

Cu toate că nu sunt disponibile date farmacocinetice la pacienţii cu insuficienţă hepatică, loperamida trebuie administrată cu precauţie la aceşti pacienţi, datorită metabolizării reduse la primul pasaj hepatic (vezi pct.

4.4).

Capsulele se administrează oral şi se înghit întregi, cu un pahar cu apă.

Hipersensibilitate la clorhidrat de loperamidă sau la oricare dintre excipienţi. Copii cu vârsta sub 12 ani (datorită formei farmaceutice şi concentraţiei).

Loperamida nu trebuie utilizată ca tratament de bază:

• la pacienţii cu dizenterie acută, caracterizată prin scaune cu sânge şi febră mare;

• la pacienţii cu rectocolită ulceroasă acută;

• la pacienţii cu enterocolită bacteriană determinată de microorganisme agresive, incluzând Salmonella, Shigella şi Campylobacter,

• la pacienţii cu colită pseudomembranoasă asociată cu administrarea antibioticelor cu spectru larg.

În general, loperamida nu trebuie administrată în cazul în care trebuie evitată inhibarea peristaltismului, datorită posibilului risc de complicaţii semnificative, incluzând: ileus, megacolon şi megacolon toxic. Administrarea loperamidei trebuie întreruptă prompt dacă apar: constipaţie, distensie abdominală sau ileus.

Tratamentul diareii cu loperamidă este numai simptomatic. Ori de câte ori poate fi determinată etiologia de bază, trebuie administrat tratamentul specific, dacă este adecvat (sau când este indicat).

Tratamentul cu loperamidă poate fi însoţit, dacă este necesar, de rehidratare. Necesarul de lichide, precum şi calea de administrare (orală, intravenoasă) trebuie stabilite în funcţie de gravitatea diareii, vârsta şi starea clinică a pacientului.

În cazul diareii acute, dacă nu se observă nici o ameliorare în 48 ore de la începerea tratamentului, trebuie întreruptă administrarea loperamidei şi se va reevalua schema de tratament.

În cazul pacienţilor cu SIDA trataţi cu loperamidă pentru diaree, tratamentul trebuie întrerupt la apariţia primelor semne de distensie abdominală. La pacienţii cu SIDA cărora li se administrează clorhidrat de loperamidă s-au raportat cazuri izolate de colită de etiologie infecţioasă şi megacolon toxic, determinat de bacterii şi virusuri.

Cu toate că nu sunt disponibile date farmacocinetice la pacienţii cu insuficienţă hepatică, loperamida trebuie administrată cu precauţie la aceşti pacienţi, datorită unei metabolizări reduse la primul pasaj. Pacienţii cu insuficienţă hepatică trebuie strict monitorizaţi pentru a observa apariţia semnelor de toxicitate la nivelul SNC.

Deoarece medicamentul este metabolizat în cea mai mare parte şi metaboliţii sau medicamentul nemetabolizat sunt excretaţi în fecale, nu este necesară ajustarea dozelor la pacienţii cu tulburări renale. Loperamid Vim Spectrum conţine lactoză. Pacienţii cu afecţiuni ereditare rare de intoleranţă la galactoză, deficit de lactază (Lapp) sau sindrom de malabsorbţie la glucoză-galactoză nu trebuie să utilizeze acest medicament.

Se recomandă evitarea administrării concomitente a medicamentelor cu acţiune identică sau asemănătoare. Date non-clinice au arătat că loperamida este un substrat pentru glicoproteina P. Administrarea concomitentă a loperamidei (în doză unică de 16 mg) cu chinidină sau ritonavir, ambele inhibitoare de glicoproteină-P, a avut ca rezultat o creştere de 2–3 ori a concentraţiei plasmatice a loperamidei. Nu se cunoaşte importanţa clinică a acestei interacţiuni farmacocinetice cu inhibitori ai glicoproteinei P în cazul în care loperamida este administrată în doza recomandată (2 mg, până 16 mg doza zilnică maximă).

Deşi studiile efectuate la animale nu au evidenţiat efecte embriotoxice şi teratogene, iar la om, loperamida se excretă în laptele matern în cantităţi foarte mici, administrarea medicamentului în timpul sarcinii, în special în cursul primului trimestru şi în timpul alăptării se va face numai după evaluarea raportului beneficiu terapeutic matern/risc potenţial fetal.

Loperamida determină uneori somnolenţă, oboseală, ameţeli, putând influenţa negativ capacitatea de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.

Au fost raportate spontan următoarele reacţii adverse şi, în cadrul fiecărei clase de aparate, sisteme, organe, acestea sunt ordonate după frecvenţă, respectând următoarea convenţie:

Foarte frecvente (≥ 1/10), Frecvente (≥ 1/100 şi < 1/10),

Mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100), Rare (≥1/10000 şi <1/1000),

Foarte rare (<1/10000)cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile), inclusiv raportările izolate.

Frecvenţa obţinută este o reflectare a raportărilor spontane a reacţiilor adverse şi nu reprezintă incidenţa adevărată sau frecvenţa aşa cum este observată în studii clinice sau epidemiologice.

Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat

Foarte rare: erupţie cutanată tranzitorie, urticarie şi prurit.

În timpul administrării clorhidratului de loperamidă au fost raportate cazuri izolate de edem angioneurotic şi erupţii buloase, incluzând sindrom Stevens-Johnson, eritem polimorf şi necroliză epidermică toxică.

Tulburări ale sistemului imunitar

În timpul administrării clorhidratului de loperamidă au fost raportate cazuri izolate de reacţii alergice şi, în unele cazuri, reacţii severe de hipersensibilizare, incluzând şoc anafilactic şi reacţii anafilactoide.

Tulburări gastro-intestinale

Foarte rare: dureri abdominale, ileus, distensie abdominală, greaţă, constipaţie, vărsături, megacolon inclusiv megacolon toxic (vezi pct. 4.4), flatulenţă şi dispepsie.

Tulburări renale şi ale căilor urinare

Raportări izolate de retenţie urinară.

Tulburări psihice

Foarte rare: somnolenţă.

Tulburări ale sistemului nervos

Foarte rare: ameţeli.

Un număr dintre reacţiile adverse raportate în cursul cercetărilor clinice şi după punerea pe piaţă a loperamidei sunt în mod frecvent simptome ale sindromului diareic subiacent (disconfort/durere abdominală, greaţă, vărsături, gură uscată, oboseală, somnolenţă, ameţeli, constipaţie şi flatulenţă). Aceste simptome sunt adesea dificil de diferenţiat de reacţiile adverse ale medicamentului.

Simptome

În caz de supradozaj (inclusiv supradozaj relativ datorită unei afectări hepatice) pot să apară: simptome neurologice (stupor, tulburări de coordonare, somnolenţă, mioză, hipertonie musculară şi deprimare respiratorie), retenţie de urină şi ileus. Copiii pot fi mult mai susceptibili decât adulţii la efectele asupra SNC.

Tratament

Tratamentul supradozajului constă în administrarea antidotului, naloxonă. Deoarece durata de acţiune a loperamidei este mai mare decât cea a naloxonei, este indicată administrarea repetată a antidotului, iar pacienţii vor fi supravegheaţi timp de cel puţin 48 ore, pentru a observa din timp semnele unei eventuale deprimări a sistemului nervos central.

Grupa farmacoterapeutică: inhibitori ai peristaltismului, antipropulsive, codul ATC: A07DA03.

Loperamida se leagă de receptorii opioizi din peretele intestinal. În consecinţă, inhibă eliberarea de acetilcolină şi prostaglandine, prin aceasta reducând mişcările peristaltice propulsive şi mărind timpul de tranzit intestinal. Loperamida creşte tonusul sfincterului anal, prin aceasta reducând incontinenţa şi nevoia imperioasă de a defeca.

Datorită marii afinităţi pentru receptorii din peretele intestinal şi metabolizării sale intense la primul pasaj hepatic, loperamida ajunge în circulaţia sistemică în cantităţi foarte mici.

După administrarea pe cale orală, loperamida se absoarbe în proporţie mică din tractul digestiv. Se leagă în proporţie mare de proteinele plasmatice (97%). Suferă un important proces de metabolizare la primul pasaj hepatic.

Timpul de înjumătăţire plasmatică variază între 9 şi 14 ore, în medie 11 ore.

Studiile de distribuţie a medicamentului efectuate la şobolani arată o mare afinitate pentru peretele intestinului, cu o predilecţie de legare de receptori din stratul muscular longitudinal. Excreţia se produce în principal prin N-demetilare oxidativă, care este calea metabolică principală a loperamidei. Excreţia loperamidei nemetabolizate şi a metaboliţilor se produce în principal, prin materiile fecale.

Studii privind toxicitatea loperamidei cu durata până la 12 luni, efectuate la câine şi cu durata până la 18 luni, efectuate la şobolan, nu au arătat niciun efect toxic, cu excepţia unei reduceri oarecare în câştigul în greutate corporală şi ingestia de alimente la doze zilnice de până la 5 mg/kg şi zi (de 30 de ori nivelul maxim utilizat la om – Maximum Human Use Level (MHUL)) şi respectiv 40 mg/kg şi zi (de 240 de ori MHUL).

Concentraţiile la care nu apare nici un efect toxic (No Toxic Effect Levels (NTEL)) în aceste studii au fost de 1,25 mg/kg şi zi (de 8 ori MHUL) şi 10 mg/kg şi zi (de 60 de ori MHUL) la câine şi, respectiv, la şobolan. Rezultatele studiilor făcute in vitro şi in vivo au indicat faptul că loperamida nu este genotoxică. În studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere, efectuate la femele de şobolan, administrarea de doze foarte

mari de loperamidă (40 mg/kg şi zi – de 240 de ori MHUL) a determinat toxicitate şi a afectat supravieţuirea fătului. Doze mai mici nu au determinat efecte asupra sănătăţii materne sau fetale şi nu au afectat dezvoltarea peri- şi post-natală.

În studiile non-clinice au fost observate efecte numai la expuneri considerate suficient de mari faţă de expunerea maximă la om, fapt ce indică o relevanţă mică pentru uzul clinic.