Adulţi şi adolescenţi: doza uzuală este de 3 - 4 fiole Magne B6 pe zi, fracţionat în 2 - 3 prize, administrate în timpul meselor.

Copii cu vârsta peste 1 an (cu greutate corporală peste 10 kg): doza uzuală este de 10 - 30 mg magneziu-elementar/kg şi zi (0,4-1,2 mmol/kg şi zi), respectiv 1 - 4 fiole Magne B6 pe zi, fracţionat în 2 - 3 prize, administrate în timpul meselor.

Mod şi durată de administrare

Conţinutul fiolelor trebuie diluat într-o jumătate de pahar cu apă.

Durata obişnuită a tratamentului este de o lună. Dacă simptomele nu se ameliorează după o lună de tratament, nu este utilă continuarea acestuia.

Hipersensibilitate la lactat de magneziu dihidrat, pidolat de magneziu, clorhidrat de piridoxină sau la oricare dintre excipienţi.

Insuficienţă renală severă (clearance-ul creatininei sub 30 ml/minut). Asociere cu levodopa (vezi pct. 4.5).

În cazul asocierii deficitului de calciu, se recomandă ca primă măsură, în majoritatea cazurilor, corectarea deficitului de magneziu înainte de a începe administrarea de calciu.

În caz de insuficienţă renală moderată, sunt necesare precauţii, pentru a se evita riscul de hipermagneziemie.

În caz de infecţii urinare cu creşterea eliminării fosfaţilor urinari, nu se recomandă administrarea de magneziu deoarece există risc de precipitare a fosfaţilor amoniu-magneziu. În astfel de cazuri, este necesară rezolvarea infecţiei urinare, înaintea iniţierii oricărei terapii cu magneziu

Principalul efect al abuzului cronic de piridoxină este reprezentat de neuropatia axonală senzorială, care poate să apară dacă sunt administrate doze mari de piridoxină pe o perioadă lungă de timp (câteva luni sau, în alte cazuri, ani). Simptomele includ: parestezii şi tulburări de echilibru, tremor la nivelul extremităţilor şi ataxie senzorială gradual progresivă (dificultăţi de coordonare). În general, efectele sunt reversibile după întreruperea expunerii. Doza la care această neuropatie periferică se produce este controversată.

Magne B6 conţine metabisulfit de sodiu (E 223). Poate determina rar reacţii de hipersensibilitate grave şi bronhospasm.

Magneziu

Asocieri nerecomandate: preparate care conţin fosfaţi sau săruri de calciu, deoarece aceşti compuşi inhibă absorbţia intestinală a magneziului.

Asocieri de care trebuie să se ţină seama: magneziul, fierul, fluorurile şi tetraciclinele îşi influenţează reciproc absorbţia. De aceea, se recomandă administrarea acestora la un interval de cel puţin 3 ore faţă de tetracicline.

Antibioticele aminoglicozidice, cisplatina şi ciclosporina A grăbesc excreţia magneziului.

În cazul utilizării concomitente a diureticelor care economisesc potasiu creşte reabsorbţia tubulară a magneziului, de aceea se recomandă supraveghere medicală.

Magneziul modifică absorbţia glicozidelor tonicardiace; pacienţii cărora li se administrează glicozide tonicardiace pot să utilizeze medicamentul numai sub supraveghere medicală.

Piridoxină

Asociere contraindicată: administrarea concomitentă cu levodopa trebuie evitată. Datorită acţiunii sale de activare a dopa-decarboxilazei în periferie, piridoxina reduce sau inhibă acţiunea antiparkinsoniană a levodopa. Acest antagonism nu se observă însă în cazul în care levodopa este administrată în asociere cu un inhibitor al decarboxilazei. Trebuie să se evite orice aport de piridoxină dacă levodopa nu este asociată cu inhibitori ai dopa-decarboxilazei.

Piridoxina scade activitatea altretaminei. De asemenea, s-a raportat o scădere a concentraţiilor serice de fenobarbital şi fenitoină. Multe medicamente pot creşte necesităţile de piridoxină; aceste substanţe includ: hidralazina, izoniazida, penicilamina şi contraceptivele orale. Unele antibiotice (cicloserina, neomicina, eritromicina, tetraciclinele, cloramfenicolul, sulfamidele) produc inactivarea piridoxinei.

Vitamina B6 creşte eliminarea nitrofurantoinei de aproximativ 2 ori.

Sarcina

Experienţa clinică dintr-un număr suficient de sarcini nu a evidenţiat niciun efect malformativ sau feto-toxic. Prin urmare, magneziul trebuie utilizat în timpul sarcinii numai dacă este necesar.

Alăptarea

Fiecare dintre componentele medicamentului, magneziul sau vitamina B6, în mod individual, sunt considerate compatibile cu alăptarea. Având în vedere existenţa unor date limitate privind doza zilnică maximă de vitamina B6 recomandată în timpul alăptării, se recomandă administrarea unei doze maxime de 20 mg/zi vitamina B6 la femeile care alăptează.

Magne B6 nu influenţează capacitatea de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.

Au fost raportate următoarele reacţii adverse:

• cazuri izolate de diaree şi dureri abdominale;

• reacţii cutanate;

• cazuri foarte rare de reacţii alergice.

În cazul unei funcţii renale normale, supradozajul cu magneziu pe cale orală nu este, în general, urmat de reacţii toxice. Totuşi, în cazul unei insuficienţe renale, este posibil să apară intoxicaţia cu magneziu.

Efectele toxice sunt dependente, în principal, de concentraţia plasmatică a magneziului, iar semnele sunt următoarele:

• hipotensiune arterială;

• greaţă, vărsături;

• eritem tranzitor al feţei şi gâtului;

• sete;

• deprimarea sistemului nervos central (somnolenţă, confuzie);

• slăbiciune musculară;

• diminuarea reflexelor;

• modificări ale ECG;

• apariţia deprimării respiratorii, aritmii cardiace, comă, stop cardiac şi paralizie respiratorie;

• sindrom anuric.

Tratamentul supradozajului constă în rehidratare şi diureză forţată. În caz de insuficienţă renală, este necesară hemodializă sau dializă peritoneală.

Se recomandă administrarea intravenoasă lentă a 10-20 ml calciu gluconic 10% pentru a compensa efectele nocive la nivel cardiovascular şi respirator.

Grupa farmacoterapeutică: alte suplimente minerale, magnesium şi combinaţii, codul ATC: A12CC30. Principalele proprietăţi farmacodinamice ale componentelor Magne B6:

Magneziu

Magneziul este un cation localizat predominant intracelular. El scade excitabilitatea neuronală şi transmisia neuromusculară şi intervine în numeroase reacţii enzimatice.

Magneziul este un element constitutiv; oasele conţin jumătate din cantitatea totală de magneziu din organism, aproximativ 40% se găseşte în muşchi şi ţesuturi moi şi doar 1% se regăseşte în lichidul extracelular.

Acţiunile farmacologice ale magneziului constau în: deprimarea funcţiei musculaturii striate, deprimarea funcţiilor cardiace şi vasodilataţie, relaxarea musculaturii netede uterine.

Semnificaţia valorilor magneziemiei:

• între 12 şi 17 mg/l (1–1,4 mEq/l sau 0,5–0,7 mmol/l) indică un deficit moderat de magneziu;

• sub 12 mg/l (1 mEq/l sau 0,5 mmol/l) indică un deficit sever de magneziu.

  Deficitul de magneziu poate fi:

• primar, datorat unor anomalii metabolice (hipomagneziemie congenitală metabolică);

• secundar, datorat:

  • aportului insuficient (malnutriţie severă, alcoolism, alimentaţie exclusiv parenterală);

  • malabsorbţiei digestive (diaree cronică, fistule gastro-intestinale, hipoparatiroidism);

  • unor pierderi excesive la nivel renal (nefropatii tubulare, poliurie importantă, abuz de diuretice, pielonefrită cronică, hiperaldosteronism primar, tratament cu cisplatină).

Piridoxină

Piridoxina este o vitamină hidrosolubilă având rol de coenzimă în multiple procese metabolice.

Magneziu

Absorbţia digestivă a sărurilor de magneziu are loc, parţial, printr-un mecanism pasiv în cadrul căruia solubilitatea sării are o influenţă determinantă. Se absoarbe din segmentul superior al intestinului subţire, în prezenţa compusului vitaminei D, 1,25-dihidroxicolecalciferol.

Absorbţia digestivă a sărurilor de magneziu nu depăşeşte 50%. Aproximativ 25-30% este legat de proteinele plasmatice.

Magneziul este depozitat în principal în oase, cantităţi mai mici se găsesc în muşchii scheletici, rinichi, ficat şi în inimă.

Sărurile de magneziu sunt excretate în principal pe cale renală, peste 90% din cantitatea filtrată de către rinichi fiind reabsorbită. Cantităţi mici sunt excretate prin materiile fecale, laptele matern şi salivă. Magneziul traversează membrana fetoplacentară.

Piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina sunt rapid absorbite din tractul gastro-intestinal în urma administrării orale şi tranformate în forme active de piridoxal fosfat şi piridoxamină fosfat. Aceştia se depozitează în special în ficat unde sunt oxidaţi rezultând acid 4-piridoxic şi alţi metaboliţi inactivi care sunt excretaţi prin urină. Pe măsură ce se măresc dozele, în mod proporţional creşte şi cantitatea excretată prin urină. Piridoxalul traversează membrana fetoplacentară şi se excretă în laptele matern.

Nu sunt disponibile.